LECTIE DE HÃRNICIE… “Într-o tarã de hoti, nu poti trãi cinstit”. Îl ascult pe omul din fata mea si nu-mi pot lua gândul de la cuvintele acestea. Îmi spune cu ochii în lacrimi cã e motto-ul lui, cã iubeste România, dar cã îl doare ce se întâmplã în tarã, cã s-a vândut tot si cã am ajuns sã fim condusi de un grup de “idioti”. Dupã 32 ani de muncã, are o pensie de 739 lei. O bãtaie de joc! A fost mecanic, electrician, sudor, strungar si… morar. Ultima meserie, de fapt, a învãtat-o din mers de la bunicul si tatãl sãu, cei care au pus bazele primei mori din Costesti. Existã si la ora actualã, chiar dacã nu mai are numãrul de clienti de altã datã. “Peste 35% dintre clientii mei au murit. Cimitirul e alãturi, dacã vã uitati peste gard, o sã vedeti numai coroane. Cei care au pânã în 30 ani au fugit. Au rãmas puturosii si betivii în sat”, ne spune morarul din Costesti. Îl cheamã Dumitru Oprescu, are 67 ani si, astãzi, ne spune povestea unei meserii pe cale de disparitie, o meserie pentru care statul român nu face nimic sã o tinã în viatã si care va rãmâne, cel mai probabil, o amintire pentru viitoarele generatii.
Pe un soare dogoritor, ce aduce mai mult cu o zi de varã, poposim în ograda morarului din Costesti pentru a descoperi câte ceva din tainele acestei meserii. “Vreti sã aflati informatii despre morãrit sau despre violatorul de sãptãmâna trecutã?”, ne ia în primire fiul morarului. Tragem aer în piept si zâmbim. “Doar despre morãrit”, îi rãspundem. Ne îndrumã cãtre casã si apoi ne invitã înãuntru, la tatãl sãu. “Intrati, e putin obosit, cã de abia am venit de la Vaslui”, ne explicã sotia. Facem cunostintele de rigoare si dãm liber povestii. “Bunicul meu e de loc din Pãusesti Mãglasi, dintr-o familie de oameni sãraci. Au fost 13 copii. Fiind multi, a fost dat copil de trupã (n.r. copil dat armatei). Când avea vreo 13 ani, a iesit maiorul Petrescu la pensie si când a plecat de la unitatea militarã, l-a luat si pe bunicu cu el, aici, unde avea un conac. Dupã vreo trei ani, a murit. Tot ce a avut, inclusiv conacul, a fost vândut. Neavând încotro, bunicu, care era un bun meserias, a intrat ca slugã la un om pe nume Catanã. Acesta avea o moarã la Pântiseni. Dupã câtiva ani, l-a angajat un alt morar din Costesti, pe nume Toader Bolea. Ãsta avea de toate batozã, locomobilã… Stiti ce e o locomobilã? Un moto termic cu abur. Puneai paie pe foc si învârtea batoza. Vreo sase-sapte ani a lucrat. S-a însurat cu o fatã sãracã, asa cum era si el, si a fãcut casa din fata morii de azi. A fãcut primul copil, pe tata, si apoi încã un bãiat si trei fete. A cumpãrat o moarã la Rosiesti, dar nu a durat mult, cred cã a mers vreo doi ani. Apoi a vândut-o pe aceea si a cumpãrat alta la Târzii. În ’42, când tata era la rãzboi, bunicu s-a dus în Galati si a cumpãrat de la un grec motorul si pietrele care macinã si, asa, a fãcut moara aici. A functionat pânã în 1946, când a venit o comisie de la judetul Tutova sã vadã dacã e în stare bunã functionare. A verificat toate utilajele. Vã dati seama cã nu erau utilaje moderne, era pe lagãre, nu pe rulmenti. A pornit batoza, logomobila, a bãgat câtiva snopi, a arãtat cã merge, dar ce s-a gândit el… Ca sã nu lase sã meargã batoza, cã se rotea în gol, a fãcut o flesã si cu o tânjalã si ca sã frâneze, a agãtat cu ambele mâini de curea… Si când a tras de curea, s-a încãlzit saiba, a topit sacâzul, s-a rotit cureaua si i-a smuls mâna dreaptã… L-a dus la Vaslui, i-a amputat mâna si a început sã lucreze ca mecanic cu tata, dupã ce a venit din rãzboi. În ’48-’49, primãvara, s-a dus cu cãruta cu cai la Vaslui, l-a prins ploaia si a înghetat. A fãcut pneumonie, s-a îmbolnãvit la plãmâni si pe 28 iulie 1958 a murit. A rãmas tata sã aibã grijã de moarã. A functionat pânã în ’60-’62, când au ajuns comunistii la putere”, povesteste morarul.
Amintiri din vremea comunismului: “dormeam pe jos, în paie”
Amintirile despre acea perioadã sunt dure. Si le aminteste cu ochii în lacrimi, cãci a fost perioada care l-a marcat cel mai are. “Comunistii l-au declarat pe bunicu chiabur. Eram mic, dar îmi aduc aminte cã erau dãrile mari. Trebuia sã dea orz, ovãz, grâu, porumb si noi nu aveam decât o moarã tãrãneascã cu douã pietre. Nu reusea sã plãteascã toate dãrile si veneau comunistii si ne luau tot ce apucau, inclusiv perdelele de la geamuri. Dormeam pe jos, în paie, si încercam sã ne învelim cu ce mai gãseam. În ’62, a plãtit toate dãrile si a închis-o. De fapt, a dat-o în custodie la stat. Moara a fost preluatã de fosta întreprindere de la Vaslui, Vasile Roaitã. Tata a lucrat, apoi, ca mecanic pânã în 1981, când a murit. Eu, la rândul meu, l-am urmat în meserie. Am urmat Scoala de Maistri Mecanici, pe care am terminat-o în 1987. În anul 2 la profesionalã am luat locul 1 la faza pe tarã a concursului de meserii… 16 ani am lucrat la Vie Vin, însã ceva îmi spunea sã fac ceva sã preiau moara. În ’91, dupã cãderea comunismului, am intrat ca salariat la moarã. Petre Roman scosese atunci o lege prin care fostii proprietari aveau voie sã-si cumpere, sã-si redobândeascã bunurile fãrã licitatie, adicã la pretul evaluat… Prima datã am luat locatia în gestiune vreo sase luni de zile, apoi am cumpãrat utilajele, am plãtit chirie vreo douã luni pentru clãdire si apoi m-am ajutat de legea 18. Cinci ari de pãmânt erau pe numele lu’ tata. Le-am spus asa: <<facem contract, eu închiriez de la voi clãdirea, iar voi îmi plãtiti chirie cu o sutã de lei mai mult pe teren>>. Nu prea le-a convenit, dar asa s-a fãcut cã am cumpãrat si clãdirea. Bine, am împrumutat niste bani atunci, nu a fost deloc usor. De-a lungul timpului, la mine a venit si sãracu’ si bogatu’. Dau si pe caiet. Da, ca la crâsmã. Vine omu’ <<bãi, nea Oprescu, dã-mi si mie o branitã de grâu, cã nu am ce mânca, nu am bani>>. <<Ia de aici, când ai sã ai, ai sã dai>>. Eu înteleg, cã viata nu e usoarã. Ajut chiar dacã mie nu mi-a dat nimeni nimic pe degeaba. Cel mai mare noroc si câstig pe care l-am avut a fost munca. Am fost si electrician, si mecanic auto, si sudor, si strungar… Am un atelier auto, unde mesteresc, pânã acum am avut 12 masini”, ne povesteste acesta.
“Clasa politicã de azi a adunat toate scursurile, totii tâmpitii”
Dupã 32 ani de muncã, Dumitru Oprescu a iesit, anul trecut, la pensie. Desi ar trebui sã se bucure de bãtrânete, problemele de sãnãtate nu-i dau pace. “Sunt vreo 25 ani de când am diabet. Anul trecut m-am mai operat si de tiroidã… Cum o vrea cel de Sus… Eu vreau sã mã bucur de fiecare zi, viata este darul de la Dumnezeu, nu trebuie sã renuntãm niciodatã. Sunt iesit la pensie, dar am o pensie în bãtaie de joc – 739 lei. Am vãzut cã un senator din Dolj a spus cã ne-ar omorî pe toti pensionarii, cã suntem niste pomanagii si cã, dacã vrem pensie de la stat, sã ne ducem la mucã. Eu, în ãstia 32 ani de muncã, am cotizat, iar acum cer pomanã de la niste golani. Nu vedeti cã sunt unii care au întepenit în scaune de la Ceausescu încoace?!”, ne spune Dumitru. Îl rugãm sã mergem la moarã, ca sã ne arate utilajele si dintr-o datã se însenineazã. În fata morii, e arborat tricolorul. Alãturi de el e o potcoavã. Ne observã uimirea si ne spune: “Mã consider român. Patriot, nu patrihot. Cea mai mare rusine a fost cã de 1 decembrie nu s-a arborat tricolorul. Stiti care a fost scuza primarului? Cã nu au fost bani”. Înãuntru e plinã de pancarte, anunturi de pret, afise de atentionare si diplome. Câteva obiecte ne atrag însã atentia – o icoanã cu Sfântul Dumitru, pictatã de o mãicutã din Iasi, si o pancartã pe care scrie “Într-o tarã de hoti nu poti trãi cinstit”. “Este motto-ul meu. Redã vremurile în care trãim. Eu sunt apolitic, dar, vedeti, e inevitabil sã nu mã afecteze. Clasa politicã de azi a adunat toate scursurile, totii tâmpitii, asa cum s-a întâmplat în comunism. În urmãtorii 10 ani, prevãd un dezastru. Eu asa vãd lucrurile. Mult nu mai avem pânã la fundul sacului. Am cãzut în prãpastie si ne ducem la vale. Nu stiu dacã se va mai gãsi vreunul cu mâini de fier care sã punã rotile la cãruta în care ne aflãm si sã o porneascã. Un bãrbat adevãrat. Nu un <<mesia>>, un român adevãrat, cu inimã…”, spune, dezamãgit, Dumiru. Care e viitorul morãritului în conditiile acestea? “E o meserie pe cale de disparitie. Astãzi, omul se duce la supermarket si ia un kilogram de fãinã grisatã, cã nu îi mai place fãinã de asta, extra. Peste 35% dintre clientii mei au murit. Cimitirul e alãturi, dacã vã uitati peste gard, o sã vedeti numai coroane. Cei care sunt pânã în 30 ani au fugit. Au rãmas puturosii si betivii în sat. Fiul meu va duce mai departe moara, dar viitorul nu se aratã prea colorat, pentru cã pur si simplu nu mai sunt oameni în sat”, conchide morarul din Costesti.
