DIN DRAGOSTE PENTRU COPII…. „Când moare mama si tata trãieste, copiii dorm pe pragul usii, dar când tata moare si mama trãieste, copiii dorm la sânul mamei”. Sunt cuvintele pe care mama Rodica nu le va uita niciodatã, pentru cã au întãrit-o în cea mai neagrã perioadã pe care a trãit-o de-a lungul celor 56 de ani. În ziua în care sotul sãu a murit într-un accident de muncã, ea a pierdut sarcina celui de-al patrulea copil si a început sã lupte pentru viata sa. Când nimeni nu se mai astepta, a câstigat lupta cu moartea. Dar trei luni de zile, cât a stat în spital, nu a stiut cã i-a murit sotul si nici cã cei trei copii rãmasi acasã fuseserã despãrtiti unul de altul: „Vasilicã era la socri, Ionicã la pãrintii mei, iar pe Ana o dãduse socru’-miu cumãtrilor, cã ei nu aveau copii. Când am venit acasã si am aflat, am fugit sã-i aduc lângã mine, am zis <dacã mor, mor cu ei în brate, cã sunt ai mei, nu vreau sã-i las la nimeni>”, îsi aminteste mama Rodica. Avea atunci doar 24 ani, trei copii de crescut si multe griji pe cap. Cu credintã si iubire a trecut peste toate greutãtile: a fãcut o casã, i-a crescut pe copii, i-a tinut la facultate si i-a sustinut în tot ce si-au dorit sã facã. Dupã ce i-a vãzut realizati, cãsãtoriti, la casele lor si cu copii, si-a fãcut timp si pentru inima ei si s-a recãsãtorit. „Am pãtimit multe în viatã, dar acum cred cã e momentul sã mã bucur de tot ce mi se oferã”, spune optimistã mama Rodica.
Povestea Rodicãi Grãdinaru din comuna Feresti poate fi oricând o lectie de viatã pentru tinerele de astãzi, care se pregãtesc sã-si întemeieze o familie sau abia si-au întemeiat-o. Acum 36 ani, când ea începea sã cunoascã viata din postura de mamã, nu existau notiuni de „parenting”, cursuri pentru pãrinti sau cine stie ce alte lucruri care sã te ajute sã-ti cresti copilul. S-a bazat doar pe instinctul sãu de femeie si mama, iar când i-a fost greu, a cãutat alinare în cuvântul lui Dumnezeu. Cel de Sus i-a dat putere în cea mai neagrã perioadã din viata sa si în care s-a aflat la un pas de moarte. „Totul s-a întâmplat foarte repede”, îsi aminteste mama Rodica. „Dimineata, sotul meu s-a dus la serviciu, cã lucra la o firmã din Vaslui, care repara lifturi. Eu eram însãrcinatã cu al patrulea copil, urma sã nasc, si mi-a zis <vezi, dacã ti-e rãu, îi spui lu’ mamaia, cã asa îi spuneam noi lu’ soacrã-mea, Dumnezeu sã o ierte, si te duci cu ea la dispensar>. Am pus sã spãl ceva si mi-a venit rãu, m-am dus repede la mamaia: <Mamaie, mie mi-e rãu!>. Am ametit de nu stiam ce e cu mine. Soacrã-mea a strigat la vecini, m-a urcat într-o cãrutã de-a lor si m-a dus la dispensar. Acolo a venit o salvare, m-au dus la spital, m-au bãgat în operatie si mi-au scos copilul mort. Medicii au fost nevoiti sã îmi facã apoplexie totalã, adicã sã-mi scoatã toate organele genitale, ca sã mã salveze. Fix în momentul în care mie mi s-a fãcut rãu si am ajuns la spital, s-a întâmplat si accidentul de muncã al sotului meu. Se bãgase sã repare un lift si, dintr-o gresealã, a fost prins pe casa liftului si strivit. Eu am stat trei luni în spital, dar nu am stiut cã sotul meu a murit. Toatã familia venea la mine la spital, dar bãrbatii îsi întorceau gulerele, iar femeile îsi luau câte un batic de altã culoare. Când întrebam de ce sotul meu nu vine, toatã lumea îmi spunea cã o sã vinã, dar e plecat într-un schimb din experientã la Bucuresti, Suceva, Târgoviste. El, însã, era mort si îngropat”, povesteste mama Rodica.
„Dupã vreo trei ani, a început sã mã dea afarã din casã si cu copiii, si cu animalele pe care le aveam de la sotul meu”
Prin câte trecuse, nimeni nu credea cã o sã supravietuieascã. Înainte sã o externeze, un medic a pregãtit-o si i-a dat vestea mortii sotului: „s-a asezat lângã mine, mi-a fãcut o injectie si mi-a dat o pastilã. Apoi mi-a zis <când moare mama si tata trãieste, copiii dorm pe pragul usii, iar când tata moare si mama trãieste, copii dorm la sânul mamei>. Tin minte si acum cã aveam o cãmasã, am tras-o, mi-au sãrit nasturii, iar ea mi-a zis <lasã, cã acum ai sã adormi!>. Am adormit si când m-am trezit, m-a întrebat <ia zi, ce ai visat?>. <Nimic>, am rãspuns eu. <dar îti mai aduci aminte ce ti-am zis?>. <Da>, si-am zis ce îmi spusese”, povesteste mama Rodica. Când a ajuns acasã la scorii sãi, a avut parte de un alt scol: „copiii mei erau împrãstiati, bãiatul cel mare era la socrii mei, cel mijlociu, la pãrintii mei, iar fata era cumãtrii mei. I-o dãduse socru’ meu. <luati-o cã si asa voi nu aveti copii, iar Rodica oricum moare>, le-a zis. N-am mai stat pe gânduri si i-am adus lângã mine, am zis <dacã mor, mor cu ei în brate, cã sunt ai mei, nu vreau sã-i las la nimeni>. Patru ani am stat la socrii mei, iar apoi ne-am construit o camerã aici. Am fost nevoiti sã o luãm de la zero, pentru cã socrul meu începuse sã mã dea afarã din casã si cu copiii, si cu animalele pe care le aveam de la sotul meu: vreo 12 oi, o viticã si câtiva purcei. Sã mã fi vãzut atunci cu purceii în spate, eram si comicã, dar si necãjitã cã nu aveam casa noastrã. Mã duceam la pãrintii mei, apoi venea soacra mea si mã ruga sã mã întorc. Am avut norocul si am prins locul acesta de casã, aici era islaz înainte, si am fãcut o camerã. Nu aveam cine stie ce bani, doar pensia pe care o primeau copiii dupã tatã, dar m-au mai ajutat pãrintii mei, sora mea din Germania, câte putin si socrii mei. Treptat, am mai fãcut câteva camere la casã. Vorbeam cu oamenii care au lucrat sã mã astepte pânã iau pensia si când venea, le dãdeam, iar restul de bani îi împãrteam, care erau de mâncare, care de luminã, de butelie…”
Mândrie de mamã, dar si de tarã: bãiatul cel mare are brevet de inventie
INVENTATOR…Copiii au început sã meargã la scoalã, întâi gimnaziul, apoi liceul si, în cele din urmã, facultatea. Bãietii, Vasilicã si Ioan, au urmat studiile Facultãtii de Inginerie a Sistemelor Biotehnice din cadrul Universitãtii Politehnice Bucuresti. Vasilicã a terminat inclusiv doctoratul si, împreunã cu Mircea Radu, Pirnã Ion si Milea Dumitru, a pus bazele unui sistem pentru formarea baloturilor rotunde din paie si fân, pentru care a primit în 2014 brevet de inventie. Ana s-a cãsãtorit la 18 ani cu un bãiat bun din comunã, nu pentru cã nu i-a plãcut cartea, ci pentru cã a vãzut de micã cât de greu îi era mamei sã-i tinã în scoalã. A plecat în Italia, unde locuieste si astãzi, si are doi copii. Fratii ei, Vasilicã si Ioan, locuiesc în Sibiu, au familie, copii si casele lor. Mama Rodica e mândrã tare de ei, de realizãrile lor, dar mai ales de faptul cã, în ciuda tuturor problemelor financiare pe care le-au avut, au fost cuminti, au ascultat, au învãtat si au muncit pentru tot ceea ce au acum. E mândrã si când îsi aminteste de nunta ca în povesti a fiicei ei din Italia, si când vorbeste de brevetul de inventie al lui Vasilicã sau de perioada când Ioan muncea si, totodatã, mergea la liceu. Este mândrã, totodatã, chiar dacã nu o spune în cuvinte, si de faptul cã ai sãi copii se îngrijesc de sãnãtatea ei. Ori de câte ori s-a simtit rãu, au mers cu ea pe la diferiti medici. Asa a aflat cã greutãtile întâmpinate de-a lungul timpului si-au pus amprenta pe sãnãtatea ei, provocându-i probleme la inimã si o depresie pe care nu a constientizat-o. Dar asa e cursul firesc al vietii, când copiii sunt mici, pãrintii au grijã de ei, iar când copiii devin oameni mari, au ei grijã de pãrinti…
