IRONIC… Discriminarea persoanelor cu handicap poate începe în fata Judecãtoriei?! La aproape sase ani de când a intrat în vigoare Legea privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, ieri, Daniela, a avut nevoie de ajutorul a trei persoane pentru a urca scãrile care duc la intrarea în Judecãtorie.
În brate, împins, tras si ridicat – acestea sunt mijloacele prin care este „facilitat”, în anul 2012, accesul persoanelor care depind de scaune mobile în incinta Judecãtoriei Vaslui. Institutia nu a reusit încã sã se doteze cu rampã specialã destinate persoanelor cu handicap, drept pentru care Diana a fost urcatã pe scãrile de la Judecãtorie pe brate de mamã, bunicã si un domn cumsecade. „Ne-am obisnuit fãrã rampe, nu e primul loc în care ne confruntãm cu lipsa lor, din cauza asta sunt obisnuitã, cât pot eu , cât mã ajutã altii, o luãm în brate cu tot cu cãrut, altceva nu avem ce face. Sã stiti cã majoritatea institutiilor fie nu au, fie sunt fãcute doar ca sã fie fãcute, pe unele nici tu, cu picioarele sãnãtoase, nu le poti urca”, declarã Panfilica Furtunã, mama fetitei. Legea-i lege nu tocmealã este o expresie care îsi pierde orice sens sau semnificatie când le privesti pe Daniela si pe mama ei în capul scãrilor de la Judecãtoria Vaslui. La sfârsitul anului 2006, teoretic, statul si-a manifestat grija fatã de persoanele aflate în situatii delicate si a dat o lege care sã protejeze si sã promoveze drepturile persoanelor cu handicap. În articolul 62 din Legea 448/2006 este scris negru pe alb: „Clãdirile de utilitate publicã, cãile de acces, clãdirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun si statiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviari si pentru cãlãtori si peroanele principalelor statii, spatiile de parcare, strãzile si drumurile publice, telefoanele publice, mediul informational si mediul comunicational vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât sã permitã accesul neîngrãdit al persoanelor cu handicap”. Practic aceastã lege nu a schimbat aproape cu nimic situatia persoanelor cu handicap, nici mãcar ea nu le oferã pânã la capãt dreptul la acces neîngrãdit.
„Întotdeauna drumul nostru este mai lung si mai greu.”
De când s-a nãscut, Daniela a avut probleme de sãnãtate, acestea au obligat-o sã creascã dependentã de scaunul cu rotile si de mama ei, acum are 15 ani si, chiar dacã se deplaseazã cu ajutorul unui scaun cu rotile, dacã ar fi trãit într-o tarã civilizatã s-ar fi putut bucura de independenta caracteristicã vârstei ei. ” Eu acum nu mã gândesc la noi, cât a fost micã era mai usor în cârcã, ea e încã un copil cât mai pot eu, o sã ne descurcãm, problema e la cei singuri, aceia nu au ce face, cu sigurantã s-ar fi învârtit mult si bine pe la scãrile astea. Sã stiti cã uneori zici cã rampele astea nu sunt asa de importante, dar numai eu stiu cum e sã urci zilnic cu copil si cãrut scãrile pânã la sala de clasã, sau cât de greu a fost astã iarnã când nu puteai merge cu cãrutul prin zãpadã. Drumurile noastre sunt întotdeauna mai lungi si mai grele, nu sunt dotãri speciale la autobuze, la trenuri, e foarte greu, dar avem probleme si mai mari. Suntem singure, o am doar pe mama, imaginati-vã cât de greu e cu banii, am un sigur salar de bugetar, din care de ani de zile încerc sã-mi pun copilul pe picioare, nici nu stiu cum mã descurc cu banii, iau de aici si pun colo, asa mergem la tratament când se poate si când nu, stãm acasã. Nu-ti mai vine sã zici nimic, când nu gãsesti o rampã atunci când ai nevoie.”, spune mama Danielei.
