Mircea Horia Simionescu, unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori ai literaturii române, a murit miercuri dimineaţa, la vârsta de 83 de ani, la Bucureşti.
Alături de Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu a făcut parte din aşa-numita „Şcoală de la Tîrgovişte”, care a deschis drumul postmodernismului românesc. Scriitorul Mircea Horia Simionescu s-a născut („mirat”, cum îi plăcea să spună) pe 23 ianuarie 1928, la Târgovişte, într-o familie descinzând din ramura Brătienilor argeşeni (bunica paternă, fiică a lui Ion Brătianu) şi din aceea, bucureşteană, a Căciuleştilor, cu întinse ramificaţii în burghezia furnizoare de nume ilustre în medicină, armată, finanţe, drept. Tatăl, Stelian, „bun în grad” (căpitan) de-a lungul întregii copilării a prozatorului, s-a stins din viaţă la 41 de ani. Mama, Irina, telegrafistă PTT – un pedagog liberal scandalizând familia, prietenii şi opinia târgului -, poate fi trasă la răspundere pentru originalitatea educaţiei discret personificate spre a încuraja straniul talent poetic al primului ei născut.
Jocurile şi joaca, prelungite până în adolescenţă, Mircea Horia Simionescu le-a convertit într-o prietenie intelectuală exaltată cu tinerii de-o seamă Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Petru Creţia, recunoscuţi, după tardiva lor publicare, în anii ’70 ai secolului trecut, ca grup de prozatori rezistent la imperativele şi îndrumările regimului comunist, relatează Mediafax.
Mircea Horia Simionescu, datorită scrierilor sale de-o pregnantă originalitate – apropiate spiritual de I. L. Caragiale, Franz Kafka, Julio Cortázar, Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Urmuz – este considerat de Mircea Zaciu un trouble-fête al literaturii postbelice, iar de Adrian Marino, autorul „celei mai bune şi mai bine organizate parodii antiliterare din întreaga noastră literatură”. Însemnările laboratorului epic al lui Mircea Horia Simionescu s-au structurat în ciclul de patru volume „Ingeniosul bine temperat” (1969, 1970, 1980, 1983), epopee a erorilor secolului, o glumă enormă a anotimpurilor în derivă.
Opera sa reuneşte şi volumele: „Nesfârşitele primejdii” (1978), „Învăţături pentru Delfin” (1979), „Licitaţia” (1985), „Paltonul de vară” (1996), „Cum se face” (2002), „Pe la amiază” (1974), „Banchetul” (1982), „Îngerul cu corp de bucătărie” (1992), „Fărădelegea vaselor comunicante” (1997), „Răpirea lui Ganymede” (1975), „Trei oglinzi” (1987) şi „Febra” (1998). Ultima sa carte antumă este masiva culegere de poeme „Versete de unică folosinţă” (2010).
REALITATEA.net
