INTERVIU… Ziua Armatei Române va fi sãrbãtoritã astãzi în întreg judetul prin ceremonii militare si religioase, depuneri de coroane si jerbe de flori, alocutiuni si expozitii. În Vaslui, manifestarea dedicatã acestei zile va începe la ora 12:00, la Monumentul Eroilor din cel de-al Doilea Rãzboi Mondial (vis-a-vis de Liceul “Mihail Kogãlniceanu”). Care este însã povestea din spatele acestei sãrbãtori, ce traditii militare erau acum câteva sute de ani si care a fost aportul Armatei Române la Marea Unire, cititi în rândurile urmãtoare în cadrul unui interviu acordat de profesorul vasluian Dan Ravaru.
De ce a fost aleasã aceastã zi?
Alegerea acestei date are o adevãratã istorie cu semnificatii multiple. Pânã în 1989, explicatia era foarte simplã: pe data de 25 octombrie 1944 a fost eliberatã ultima localitate româneascã aproape sub ocupatie maghiarã sau horthystã, cum se obisnuia sã se spunã atunci, ca sã nu jignim aliatii de la Vest. Era vorba de Careii Mari, care au fost într-adevãr eliberati pe 25 octombrie. Localitatea respectivã era inclusã în Ardealul de Nord, ocupat de unguri în 1940, în urma Dictatului de la Viena. În manualele scolare era inclus un text literar intitulat “Ultima brazdã”. Aceasta era explicatia oficialã a vechiului regim, care era numai partial adevãratã. 25 octombrie este data la care s-a nãscut Regele Mihai. În 1944, regele era comandant suprem al Armatei, bineînteles teoretic, asa cum este întotdeauna un sef de stat, indiferent dacã este rege sau presedinte. Careii Mari puteau fi eliberati de pe 23 octombrie, când trupele române practic încercuiserã localitatea. Ungurii chiar se asteptau sã fie atacati, dar românii întârziau.
De ce?
Foarte simplu. Au asteptat ziua de 25 octombrie, pentru ca eliberarea Careiului, ultimul pãmânt ocupat de unguri, sã coincidã cu ziua de nastere a Regelui Mihai, respectiv comandantul suprem al Armatei Române. Asa cã, în mod paradoxal, regimul comunist, acceptând 25 octombrie drept Ziua Armatei Române, îl omagia în fiecare an în mod indirect pe Regele Mihai.
Ce ne puteti spune despre vechile traditii militare românesti, despre rãdãcinile în timp ale armatei noastre?
Românii au manifestat calitãti militare deosebite odatã cu intrarea lor în istorie. Primele atestãri legate de românii din sudul Dunãrii, de vlahi, vorbesc despre calitãtile militare ale acestora, care s-au manifestat din plin, în timpul luptelor pentru tron ale împãratilor bizantini si prilejul incursiunilor cruciatilor în Imperiul Bizantin, pe parcursul drumurilor spre Tara Sfântã. Vorbim, însã, pe deplin, de osti românesti odatã cu întemeierea principatelor române. Chiar odatã cu întemeierea Tãrii Românesti, amintim victoria de la Posada împotriva abaterilor maghiare sau marile victorii ale lui Mircea cel Bãtrân, ostile sale ilustrându-se în bãtãliile din Balcani si chiar în Asia Micã. La fel, ostenii lui Alexandru cel Bun au luptat în Moldova, dar au participat si la marile bãtãlii dintre polonezi si Cavalerii Teutoni. O organizare militarã de exceptie pentru Evul Mediu este datoratã lui Stefan cel Mare. Acesta îsi structurase fortele în trupe permanente formate din slujitori si boieri, mercenari germani care utilizau artileria si oastea cea mare, adicã participarea la lupte a întregii populatii în cazul marilor pericole cauzate de forte strãine. Astfel, spre sfârsitul domniei, putea mobiliza pânã la 50.000 oameni, ceea ce în perioada respectivã, în raport cu celalalte tãri europene, însemna foarte mult. Dacã în secolele urmãtoare, din cauza vitregiei circumstantelor istorice, fortele militare ale principatelor au scãzut foarte mult, iar în perioada fanariotã, ostasii pãmânteni au fost înlocuiti de mercenari albanezi denumiti arnãuti, totusi, spiritul militar românesc s-a pãstrat sub diferite forme: regele polonez Sobieski, salvatorul Vienei, vorbea bine româneste deoarece avea sub comandã numerosi mercenari moldoveni. La fel, regele Carol al XII-lea al Serbiei a fost salvat dupã bãtãlia pierdutã la Poltava de cãlãretii moldoveni din slujba sa, care l-au condus pânã la Tighina, pe Nistru. Sã mai amintim cã Regele Prusiei, Emerick Wilhelm, avea în regimentele sale soldati foarte înalti, multi moldoveni. Provincia principalã a regatului sãu se numea Brandenburg. De aici, numele de Brandabur pe care îl întâlnim în Moldova pe la cei ai cãror strãmosi au fost mercenari în Germania. Si sã mai amintim si de “catanele negre”, adicã ardelenii, care formau regimente grãniceresti în timpul împãratilor din familia Habsburg, stãpâni ai Transilvaniei. Vitejia lor l-a uimit pe Napoleon, care dupã bãtãlia de la Marelbo îi aminteste drept adversari redutabili, scriind în rapoartele sale cã a luptat cu niste ostasi îmbrãcati în negru, care îsi strigau <<dati, feciori, dati feciori!>>.
Ce ne puteti spune despre timpurile moderne?
Primele lucrãri ale Armatei Române Moderne apar dupã 1829, în urma Pãcii de la Adrianopol, când rusii, ocupând temporar principatele, organizeazã primele unitãti militare moderne. De o armatã românã în adevãratul sens al cuvântului putem vorbi din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, care adunã fortele militare din Moldova si Muntenia, concentrându-le în Lagãrul de la Floresti-Prahova. O modernizare în adevãratul sens al cuvântului o realizeazã Carol I, când Armata Românã va obtine doar victorii în Rãzboiul pentru Independentã. Pe atunci armata avea douã componente de bazã: regimentele “de linie” cu soldati care fãceau instructia completã timp de trei ani în cazãrmi, aici intrând si artileristii; cealaltã componentã de bazã consta în trupele teritoriale, respectiv Dorobantii si Cãlãrasii cu schimbul, care fãceau scurte perioade de instructie în cazarmã, în rest fiind liberi. De exemplu, în judetul Vaslui exista un batalion de Dorobanti, organizat pe companii cu sediile la Pungesti, Negresti, Codãesti si Vaslui, plutoanele si grupele fiind în celelalte comune. Batalionul Vaslui, împreunã cu batalionul Iasi, formau amândouã Regimentul 13 Dorobanti din care a fãcut parte si celebrul Turcanu, devenit Penes Curcanul, prin pana lui Alecsandri. În deceniile urmãtoare însã s-a introdus serviciul militar obligatoriu, asa cã în Primul Rãzboi Mondial, desi România nu avea o populatie prea mare, reusea sã strângã sub arme aproape un milion de militari, printre care în jur de 600 mii erau operativi, restul asigurând serviciile de spate.
V-ati referit la Primul Rãzboi Mondial, suntem în acest an al Centenarului. Cât de important a fost aportul Armatei Române la realizarea Marii Uniri?
Marea Unire este un rod al dorintei si al abnegatiei întregului popor, dar în primul rând putem considera cã a fost meritul direct al Armatei Române. În 1916, în noaptea de 14 spre 15 august, Armata Românã a depãsit linia Carpatilor, a început un drum lung si anevoios pânã la victoria finalã. Au fost momente de glorie, dar si momente grele în care se punea problema existentei statului român. Desi nu prea bine înzestratã din punct de vedere tehnic, armata noastrã s-a dovedit demnã de încrederea nationalã si a contribuit esential la marea realizare din 1918. Mai mult ca orice, la bazã a rãmas, desigur, soldatul român, în cele mai multe cazuri, tãran la origine. Întotdeauna, atât în Primul Rãzboi Mondial, dar si în Al Doilea Rãzboi Mondial, calitãtile sale militare si umane în general au fost remarcabile, prin ele numai s-a reusit compensarea lipsurilor din armata românã. S-a scris pe drept cuvânt cã ostasul român a fost cel mai bun din lume, chiar dacã nu întotdeauna a fost bine înarmat, bine instruit sau bine aprovizionat.
Dar în contemporaneitate cum este?
Deocamdatã putem spune cã suntem si aici într-o perioadã de tranzitie. Cerintele NATO au dus la o diminuare drasticã a efectivelor din considerente tactice si strategice pe care desigur cã nu ni le putem explica noi, cei din afara sistemului. Oricum, înainte eram obisnuiti cu serviciul militar obligatoriu, cu acel timp petrecut în cazãrmi, unde pe lângã instructia militarã, tinerii cunosteau si educatia patrioticã, învãtau diferite meserii si, mai ales, cãpãtau simtul civic, devenind cetãteni disciplinati si integrati social. Putem vorbi acum si aici de o tranzitie ale cãrei rezultate le vom vedea în timp. Oricum, pe 25 octombrie, suntem cu inima alãturi de toti militarii nostri.
