MINUNI… Pericopa evanghelicã din aceastã Duminicã ne istoriseste despre alte minuni sãvârsite în cetatea Capernaumului de cãtre Mântuitorul Iisus Hristos. De acestã datã, Domnul vindecã deodatã doi orbi, iar mai apoi un mut, asa cum ne relateazã Sfântul Apostol si Evanghelist Matei:
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se tineau dupã El, strigând si zicând: Miluieste-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar dupã ce a intrat în casã, au venit la El orbii si Iisus i-a întrebat: Credeti cã pot sã fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: Dupã credinta voastrã fie vouã! Si s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeti, nimeni sã nu stie. Dar ei, iesind, L-au vestit în tot tinutul acela. Si, plecând ei, iatã, au adus la El un om mut, având demon. Si, fiind scos demonul, mutul a grãit. Iar multimile se minunau, zicând: Niciodatã nu s-a vãzut asa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Si Iisus strãbãtea toate cetãtile si satele, învãtând în sinagogile lor, propovãduind Evanghelia Împãrãtiei si vindecând toatã boala si toatã neputinta în popor. (Matei 9, 27-35)
Puterea credintei, smerenia divinã si bucuria recunostintei
Sfântul Evanghelist ne prezintã mai întâi vindecarea celor doi orbi. Cu sigurantã cã, acestia auziserã (cãci de vãzut nu puteau sã vadã) de vindecãrile pe care le sãvârsiserã Iisus si aveau nãdejdea cã si ei vor putea fi vindecati prin puterea divinã a Celui despre Care se spune cã este Fiul lui Dumnezeu, cãci El era din neamul lui David, neam din care trebuia sã se nascã Mesia. Orbi fiind, probabil cã, nu au reusit sã ajungã singuri în fata Mântuitorului ci, la fel ca slabãnogul din pericopa Duminicii trecute, a fost adus de niste apropiati care, la fel ca orbii, îsi puseserã si ei nãdejdea în mila Domnului despre Care auziserã sau chiar vãzuserã cã poate tãmãdui pe cei în suferintã. Sfântul Evanghelist Matei ne spune cã cei doi se tineau dupã Hristos si strigau dupã El implorând milã. Deci Domnul nu i-a vindecat de îndatã ce i-a întâlnit, ci i-a lãsat putinã vreme si, abia dupã ce a intrat în casã le-a tãmãduit neputinta. De ce aceasta? În primul rând, pentru cã Iisus voia sã vadã dacã credinta lor (cã pot fi vindecati) este una statornicã. Altii, poate, ar fi renuntat dupã ce ar fi strigat o datã sau de douã ori. Însã cei doi orbi au continuat sã strige si sã se tinã dupã El, convinsi cã Cel ce are puterea vindecãrii, are si puterea dragostei, a milei iubitoare. În al doilea rând, Iisus nu a vrut sã îi vindece în vãzul multimii, tocmai pentru a ne mai da tuturor o pildã, si anume, cea a smereniei; de aceea, si dupã ce i-a vindecat, le spune acestora: „Vedeti, nimeni sã nu stie!” Intrând apoi încasã, Domnul le cerceteazã încã odatã credinta: „Credeti cã pot sã fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: Dupã credinta voastrã fie vouã! Si s-au deschis ochii lor.” Dacã cei doi nu ar fi avut credinta bine înrãdãcinatã în suflet cã Hristos poate sã îi vindece, atunci nu i-ar fi vindecat. De aceea le si confirmã: „Dupã credinta voastrã fie vouã!” Iar cei doi au plecat si au vestit tot tinutul cât de mult bine le-a fãcut lor Hristos Iisus, Fiul lui David. Apoi, au adus la El un om mut care avea demon în El. De aceastã datã, Domnul se comportã diferit: el nu mai asteaptã mãrturisirea credintei celui aflat în neputintã, ci l-a tãmãduit imediat. De ce? Pentru cã vointa si gândirea sa nu îi mai apartineau, ci îi erau încãtusate de diavol. Pentru Hristos a fost sufucientã credinta celor care l-au adus pe omul mut înaintea Lui. Asadar, Mântuitorul a sãvârsit aceste tãmãduiri datoritã credintei celor în cauzã si a celor care îi însoteau. Aceste tãmãduiri erau sãvârsite cu smereie, nu spre fala lui Hristos, ci spre încredintarea oamenilor cã Fiul lui Dumnezeu a venit pe pãmânt pentru a tãmãdui neputintele oamenilor si, mai ales, pentru a le oferi acestora posibilitatea mântuirii, a izbãvirii din pãcat. Aceste tãmãduiri, de cele mai multe ori, erau izvorâtoare de recunostintã din partea celor vindecati. Cei doi orbi, desi au primit poruncã de la Iisus sã nu spunã nimãnui ce s-a întâmplat, totusi ei au vestit în tot tinutul cine i-a tãmãduit si în cine cred: în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Astfel, ei au devenit mãrturisitori ai credintei, practicanti ai rugãciunii si învãtãtori ai recunostintei.
Invidia si defãimarea sunt rodul sãlãsluirii diavolului în sufletele noastre
Desi multimile se minunau si se bucurau întrucât nu mai vãzuserã asa ceva pânã la acel moment, fariseii (membri ai unei grupãri religioase iudaice) erau potrivnici lui Hristos si îl invidiau pentru cã avea o popularitate mai mare decât a lor. De aceea, de multe ori îl calomniau si îi rãstãlmãceau cuvintele si faptele, acuzându-L cã are putere demonicã. Sfântul Ioan Gurã de Aur ne spune urmãtoarele despre invidie: „Dupã cum porcul se bucurã de mocirlã, iar diavolul de vãtãmarea noastrã, tot asa si invidiosul se bucurã de rãul semenului sãu. Atunci se linisteste si rãsuflã usurat, când peste semenul sãu a venit un necaz sau o rusine; socoteste nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea si bunãstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmãreste sã aibã el bucurie, ci semenul sãu sã aibã necazuri si scârbe. s…t Dupã cum unii gândaci se hrãnesc cu murdãrie omeneascã, tot asa si invidiosii se hrãnesc cu nenorocirile altora: sunt dusmanii si vrãjmasii oamenilor. Celorlalti oameni le e milã când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiarã, tremuri, te îngãlbenesti la fatã când vezi cã unui om îi merge bine. s…t Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trãi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pãmânt, si prin aceste virtuti ar ajunge la înãltimea îngerilor, totusi pentru o asemenea faptã (a invidiei) va fi mai pângãrit decât curvarii si preacurvarii, si mai nelegiuit decât tâlharii si profanatorii de morminte.”
