Joia Patimilor este închinatã amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mântuitorului: Cina cea de Tainã, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, spãlarea picioarelor ucenicilor, ca pildã de smerenie, rugãciunea Domnului din grãdina Ghetsimani si începutul Patimilor prin vinderea Domnului.
Joia Mare. Urcãm încã o treaptã pe calea care duce la înãltimea Golgotei, retrãind evenimentele care au schimbat pentru totdeauna istoria umanitãtii: Patimile, Rãstignirea si Învierea Domnului. De aceastã datã, în efortul de a pãtrunde semnificatiile duhovnicesti ale acestui urcus, ajuns, iatã, la sfânta zi de Joi, îl avem cãlãuzã pe pãrintele Vasile Ioana, preot paroh la Biserica „Sfântul Nicolae dintr-o zi” din capitalã, situatã lângã Universitatea de Arhitecturã si Urbanism.
Evocând faptul cã în Sfânta si Marea zi de Joi principalele evenimente pe care le rememorãm sunt Cina cea de Tainã si spãlarea picioarelor ucenicilor de cãtre Mântuitorul Iisus Hristos, pãrintele Ioana ne spune cã asistãm astãzi la instaurarea Sfintei Liturghii: „Cred cã prima Liturghie din istorie se face astãzi, în Sfânta si Marea zi de Joi. Hristos Domnul este protosul (adicã cel care conduce soborul de slujitori, având întâietate) cel mare, El fiind începãturã tuturor în toate, El este Cel care începe totul. El este primul care sãvârseste Sfânta Liturghie ca arhiereu si împarte Trupul si Sângele Sãu în chipul pâinii si al vinului Apostolilor Sãi.
A te pocãi înseamnã altceva decât pãrerea de rãu pentru pãcat
Continuând ideea cã Apostolii au fost au fost primul sobor de slujitori, pãrintele Ioana ne spune cã, asa cum arhiereul se smereste si slujeste celor pe care îi pãstoreste, asa si Hristos i-a slujit pe cei doisprezece: „Hristos a primit la Liturghia Sa inclusiv pe Iuda, si i-a spãlat picioarele, arãtând prin aceasta cã si cel care a gresit mai are încã o sansã. Hristos i-a spãlat picioarele lui Iuda asteptându-l: astepta pocãinta sa. Iuda ar fi trebuit sã înteleagã smerenia uriasã a Mântuitorului si sã se întoarcã la El. De ce l-a împãrtãsit Hristos pe Iuda la Cina cea de tainã si i-a spus «Cel care va întinde cu Mine mâna în blid, acela Mã va vinde»? L-a asteptat Mântuitorul chiar si atunci ca sã se întoarcã si sã se pocãiascã. Avem aici o nuantã foarte importantã: lui Iuda i-a pãrut rãu pentru ceea ce a fãcut, dar nu s-a pocãit. Sunt foarte multi oameni cãrora le pare rãu pentru pãcatele sãvârsite, vãzând consecintele rele ale pãcatului, dar nu se pocãiesc, adicã nu se smeresc, nu pot spune: «Da. Am pãcãtuit. Iartã-mã!» Acest «Iartã-mã!» este cheia care deschide usa Raiului. Acest cuvânt nu l-a spus Iuda. Si pentru cã nu l-a spus, viata lui s-a sfârsit cu spânzurãtoarea. Spânzurãtoarea a venit ca o concluzie a faptului cã nu a spus «Iartã-mã!»“.
Îndrãzneala nesãtioasã duce la iad
Pãrintele ne atentioneazã cã este foarte important ca în aceastã perioadã sfântã sã ne apropiem de Sfintele Taine, cum ne îndeamnã si slujba Deniei de Joi, pe care noi o sãvârsim miercuri seara: „Sã ne apropiem toti, cu fricã, de masa cea de tainã, sã luãm pâinea cu suflete curate, petrecând împreunã cu Stãpânul, ca sã vedem cum spalã picioarele ucenicilor si sã facem precum am vãzut, plecându-ne unul altuia, cãci asa a poruncit Hristos ucenicilor Sãi: Asa cum am fãcut Eu, sã faceti si voi, spre pomenirea Mea”. Apoi concluzioneazã: „Acest cuvânt atât de frumos este perpetuu pânã la sfârsitul veacurilor. Asta face Biserica de douã mii de ani: propovãduieste iertarea, propovãduieste smerenia, propovãduieste curãtenia trupeascã si sufleteascã pentru primirea Trupului si Sângelui Mântuitorului Hristos”.
Smerenia este virtutea cea mai importantã din viata crestinului: „Domnul S-a smerit atât de mult încât a acceptat sã meargã pe mânzul asinei pentru a intra în Ierusalim, Domnul S-a smerit atât de mult încât a acceptat sã Se nascã într-o pesterã, Domnul S-a smerit atât de mult încât a acceptat sã propovãduiascã fãrã casã si fãrã masã. Aceastã atât de mare smerenie a Mântuitorului ne aratã nouã cât de mult ar trebui sã ne smerim noi, cât de mult ar trebui sã facem noi pentru celãlalt. Iar slujirea, taina slujirii arhieriei si a preotiei, se gãseste în spãlarea picioarelor. Arhiereul Hristos spalã picioarele ucenicilor Sãi, indicându-ne faptul cã picioarele sunt organele care se murdãresc cel mai repede, mai ales acolo în Tara Sfântã, unde era mult nisip si mult praf. Hristos spalã picioarele ucenicilor, alege adicã sã îi spele în locul unde erau cel mai murdari, alege sã îi curete. Deci slujitorul Altarului îi curãtã pe cei care i-au fost încredintati. Slujirea supremã a arhiereului si a preotului este Taina Spovedaniei si Taina Împãrtãsaniei. Acesta este exemplul pe care îl dã Mântuitorul tuturor slujitorilor din toate timpurile si din toate locurile. Toti slujitorii au ca primã îndatorire si ascultare spãlarea picioarelor celor pe care Dumnezeu i-a încredintat pãstoririi lor: de aceea, bucuria uriasã pe care o are cel care primeste spãlarea picioarelor este întâlnirea cu Domnul prin acest gest frumos”.
Pãrintele Ioana ne-a mai spus cã este lãudabilã atitudinea staretilor din mãnãstiri care au reînviat, în ultima perioadã, ritualul atât de frumos care s-a nãscut la Ierusalim, atunci când patriarhul Ierusalimului spalã picioarele celorlalti arhierei. Sfintia Sa a participat la aceastã slujbã deosebitã, încântãtoare, spunând cã „este o bucurie sã vedem cã si Ortodoxia româneascã încearcã sã renascã aceste ritualuri atât de frumoase, care aratã smerenia staretului care spalã picioarele acelui cãlugãr smerit, care vine în Biserica lui Hristos, în biserica mãnãstirii lui si întinde piciorul pentru a-i fi spãlat de cãtre staretul lui, adicã de superiorul sãu, care se ocupã de mântuirea lui prin smerenie”.
Iubitorul de avutii a pierdut Raiul
Reintrãm apoi, împreunã cu pãrintele, în atmosfera Cinei celei de Tainã. Momentul când Hristos îl aratã pe vânzãtor. La masã erau toti agitati. Se întrebau între ei: «Oare eu sunt?» Aici se poate vedea, ne spune pãrintele, duhul profetic al Apostolilor. „În duh, ei simteau: de aceea vãzãtorul cu duhul este cel care are sufletul curat – el simte când este o problemã, simte când sufletul este învolburat de patimi. Apostolii au simtit si se întrebau «oare eu sunt?». Si atunci Mântuitorul spune cã cel care a întins cu El mâna în blid, acela este: un alt gest de smerenie a Domnului – Hristos a mâncat din acelasi blid, din aceeasi farfurie cu cel care L-a vândut. Noi, oamenii, avem atitudinea sã nu stãm la masã cu cei care gresesc, nu ne comparãm cu ei – aceia sunt pãcãtosi, sunt sub noi, dupã mintea noastrã noi plasându-ne, bineînteles, undeva mai sus si nici mãcar nu îi luãm în seamã. Hristos însã nu numai cã a stat cu el la masã, ci l-a si împãrtãsit si a mâncat cu el din acelasi blid. Îi si spune: «Fã mai repede ce ai de fãcut!» (Mt. In 13, 27), cu asta vrând sã-i spunã: «Cere-ti mai repede iertare»; i-a cerut sã se pocãiascã. Iuda a avut sansa extraordinarã sã se aseze în genunchi la picioarele Domnului si sã îi zicã «Iartã-mã, Doamne, eu Te-am vândut». Si dacã el ar fi fãcut acest lucru, sufletul lui ar fi fost alãturi de celelalte suflete ale Apostolilor, pentru cã Mântuitorul a iertat de atâtea ori. Însã, iatã cã gãsim în troparul de la Denia din Sfânta si Marea Joi cã acest pãcat al avaritiei, al iubirii de argint, este distrugãtor pentru sufletul omului: «Vezi, dar iubitorule de avutii, cã acela pentru aceasta spânzurare si-a agonisit, cãci odatã ce ucenicii la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu-credincios – în contrast cu ucenicii care s-au luminat odatã cu împãrtãsirea, cãci Sfânta Împãrtãsanie lumineazã – cu iubirea de argint s-a întunecat». Deci Iuda, care este avar, îi vede pe cei dimprejurul sãu cu ochi rãu, îi suspecteazã: suspiciunea provine din faptul cã el iubeste foarte mult banul, si nu mai iubeste sufletul omenesc, gãsindu-i pe toti cei din jurul sãu dornici sã guste din averea lui, din care pricinã se autoizoleazã. Si apoi, continuã foarte frumos troparul, «fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Învãtãtorului», adicã obrãznicia si îndrãzneala nesãtioasã duc la iad, la pierderea dreptei socoteli si a mãsurii. De aceea, trebuie sã Îl rugãm pe Domnul ca, desi am avea în stare incipientã în noi pãcatul iubirii de argint, de pãcatul acesta al îndrãznirii peste mãsurã fatã de lucrurile sfinte, fatã de aproapele nostru, fatã de pãrintii nostri, fatã de cei dragi ai nostri, sã ne izbãveascã – de aceastã patimã care poate duce la gesturi nesãbuite, ca cel al trãdãrii”.
„Precum Tu voiesti”
În aceastã searã, are loc si rugãciunea din grãdina Ghetsimani, unul dintre momentele cele mai pline de tensiune dramaticã din viata pãmânteascã a Mântuitorului Hristos. Dupã atâtea gesturi de smerenie, arãtate de dânsul la Cina cea de Tainã, pãrintele Vasile Ioana ne învatã: „Mântuitorul face acum un gest de supremã smerenie: îi roagã pe ucenici sã fie alãturi de El. Pentru Mântuitorul Iisus Hristos a fost foarte importantã comuniunea în iubire cu ucenicii Lui; a fost important sã Îsi mãrturiseascã înaintea lor tristetea Sa – este un alt gest de smerenie. Esenta rugãciunii din Grãdina Ghetsimani o constituie cuvintele: «Însã nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti» (Mt. 26, 39). Aceste cuvinte trebuie sã le rostim cu totii. Aceste cuvinte aratã compensarea pãcatului lui Adam, care a fãcut ceea ce a vrut el; Mântuitorul însã a fãcut ascultare de voia lui Dumnezeu Tatãl, rãscumpãrând astfel neamul omenesc de pãcatul protopãrintilor Adam si Eva”.
