EMOTII… Toamna este anotimpul nostalgiilor si cel mai bine o stiu husenii plecati departe de locurile dragi ale copilãriei! O dovedeste o scrisoarea recentã pe care profesorul Liviu Cãlcâi a scris-o cu gândul la orasul pe care spune cã, sufleteste, nu l-a putut pãrãsi niciodatã, chiar dacã s-a stabilit de mult timp în „dulcele târg al Iesilor”. Cum era urbea prin anii 50-60, cu trenuletul Crasna – Husi, cu bulevardul pe care localnicii ieseau la promenadã, dar si dealul pitoresc al Motocului care, pe 23 august, devenea locul de petrecere al unui oras întreg – toate sunt cuprinse în câteva rânduri nostalgice, care s-ar putea sã aibã ecou în sufletele multor huseni.
„Pentru mine, locurile copilãriei si ale tineretii se aflã la Husi „orasul dintre vii” (asa-i zicem si acum si-i ziceam si atunci, prin anii ‘40-‘50-’60 ai mileniului trecut). În anii aceia l-am cunoscut, am fãcut cunostintã cu Husul. E în sufletul meu, nu m-am despãrtit sufleteste niciodatã de el! Desi sunt în Iasi de un amar de vreme, Husul e mereu „ACASÔ. Îs plin doldora de aduceri aminte! Sunt amintiri care mai de care mai frumoase (si, unele, mai putin haioase), dar toate, absolut toate îmi brãzdeazã sufletul! Neavând spatiu tipografic, mã opresc acum doar la câteva amintiri! Cu care sã încep? Selectia opereazã cu greu. În 15 septembrie 1947 (da, ati citit bine: 1947), imediat dupã acea cumplitã secetã (care a înfometat crunt îndeosebi zona esticã a tãrii) eu, la îndemnul pãrintilor, deveneam elev al prestigiosului liceu „Cuza Vodã”. Veneam cu tãticul strâns de mânã dinspre satul Barbosi, comuna Hoceni. Am urcat în statia Curteni, în trenuletul CRASNA – HUSI. Patru vagoane întunecoase (confort zero) trase de o locomotivã uriasã (cu aburi) care abia pufãia din greu, pentru a strãbate cei 35 de kilometri în aproape douã ore! Atât de anevoie urca pe portiunea dealului împãdurit de la Dobrina, încât puteai fãrã risc, sã cobori nitel si sã culegi floricele din imediata apropiere a liniei ferate (sau, de ce nu?, sã îti faci nevoile fiziologice evitând astfel cabina insalubrã a vagonului). De la statia Podgoriile Husului (ultima pânã la Sara Husi) datoritã deselor serpentine, vedeai panoramic orasul în toatã mãretia sa, când în dreapta, când în stânga vagonului. Doamne, ce frumoasã era privelistea! Acum, de-a lungul celor 35 de kilometri, te sperie hidoasele bãlãrii, iar linia feratã ruginitã abia se mai zãreste (bãnuiesc faptul cã amatorii de fier vechi o au pe lista prioritãtilor)”, scris profesorul Liviu Cãlcâi, fost inspector scolar în cadrul ISJ Iasi.
„Conducerea liceului, la propunerea tovarãsei dirigintã, a hotãrât sã elimine pentru o sãptãmânã 3 elevi insubordonati: Ion Agape, Liviu Cãlcâi, Liviu Popa”
„În buricul târgului, care si acum este în acelasi perimetru, se numea Rodina. Pe aleile sale, eu (si parcã mai era un pustan) mergeam pe biciclete, sfidam asfaltul bortelit pe alocuri si luam curbele fãrã sã atingem cu mâna ghidonul bicicletei. Fãceam isprava asta spre mirarea fetelor si, ati ghicit, invidia bãietilor aflati în parc. Apropo, în anii aceia bicicletele erau o raritate, fapt pentru care purtau un numãr de înregistrare dat de Militie, a mea avea numãrul G2. Tot în acelasi romantic parc „Rodina” am privit întâia oarã în ochii unei fete frumoase, pe o bancã! Ei, dar uitam ceva, un „ceva” care nu se uitã cu una, cu douã: dupã un sir de obrãznicii (multe fiind nevinovate), conducerea liceului, la propunerea tovarãsei dirigintã, a hotãrât (cu nicio abtinere) sã elimine pentru o sãptãmânã 3 elevi insubordonati din clasa a XI-a B. În ordinea alfabeticã: Ion Agape, Liviu Cãlcâi, Liviu Popa (toti feciori de învãtãtori si toti trei UTM-isti (utemistii de astãzi, comunistii de mâine”, refren la modã în epoca ceausistã). Pãrintii nostri n-au aflat despre isprava noastrã, noi comportându-ne ca si cum toate-s la locul lor. Deci, sã fie clar, am fost „expediati” nu pentru cã am fi fost rãi la învãtãturã, cu doar din pricina surplusului de nãzbâtii. În parantezã fie spus, preofesorul Sefan Bujoreanu, mi-a pus un 10 la Românã, pentru cã am dat cel mai frumos exemplu de metaforã „când mi-am aruncat ochii în copac, am vãzut o bufnitã”)”, îsi aminteste profesorul Liviu Cãlcâi.
„Si, Doamne, câte si mai câte alte amintiri mã leagã de Husi, oras aflat într-o formã de relief uimitor de interesantã”
„Din caietul amintirilor mai depãn câteva. Ziua de 23 august (zi echivalentã cu 1 Decembrie de azi) era zi liberã pentru toti oamenii muncii si, de aceea, momentele fierbinti (de vârf!) ale sãrbãtorii erau alese cu grijã (comunistã!). La orele 11, dinspre garã venea perfect aliniatã, cu sic costumatã, cântând în pas cadentat, faimoasa fanfarã de la Cozmesti (vreo 60 de muzicanti). Dupã ce era primitã (protocolar, fireste) de tovarãsii de la raion (primãrie) îsi continuau cântarea pânã la Motoc (un loc binecuvântat de Dumnezeu, pe un povârnis din centrul urbei, unde mâncau, beau, dansau si se distrau tovãrãseste mai toti husenii, în zilele de odihnã). Cu mici exceptii (pricinuite de ger sau alte dezagremente climaterice) husenii ieseau duminicã de duminicã la plimbare (la bratetã sau de unul singur) pe centru, pe strada Republicii, din capãtul de sus (de la întretãierea cu „Stefan cel Mare”) pânã jos la Bancã (singura bancã nationalã pe atunci).
Acum, nostalgic zic, din pricina actualei arhitecturi stufoase, promenada linã, tihnitã, odihnitoare de pe centrul Husului a rãmas doar amintire! Vã mai povestesc si faptul cã pe atunci erau douã echipe de fotbal, rivale: „Progresul” si „Spartak” (eu, elev într-a XI-a pe atunci, vlãjgan deja, jucam pe post de „bec”, adicã la apãrare în echipa „Spartak”). Confruntãrile la Dric, acolo, sus, la marginea orasului unde, de regulã, aterizau si aeroplanele, iar pe 14 septembrie, de Ziua Crucii, se organiza bâlciul (iarmarocul anual cu scrâncioburi, limonadã, roata norocului, tot soiul de distractii si comert). Si, Doamne, câte si mai câte alte amintiri mã leagã de Husi, oras aflat într-o formã de relief uimitor de interesantã si, de aceea, foarte frumoasã! (a se vedea cartea „Depresiunea Husului” a universitarului Ion Gugiuman)”, si-a încheiat scrisoarea profesorul Liviu Cãlcâi.
(……imi brăzdează sufletul). Frumos spus. Felicitări!