MISIONARISM… Grija față de cei aflați în suferință reprezintă o constantă a lucrării liturgico-pastorale a Bisericii Ortodoxe. De la vestitele așezăminte organizate de Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare, la bolnițele care au funcționat de-a lungul timpului în mănăstirile de pretutindeni, și până la așezămintele social-filantropice, de asistență, diagnoză și tratament înființate, coordonate și susținute financiar și logistic de Biserică astăzi, toate dau mărturie despre faptul că atunci când un mădular al Trupului tainic al lui Hristos se află în suferință, întregul trup caută să-i aducă alinare și tămăduire.
Preot misionar Sorin Adrian Filimon
Spitalul Elena Beldiman Bârlad
După modelul lui Hristos, Care cutreiera satele și cetățile, vindecând toată boala și toată neputința în popor, preotul cercetează pe cei aflați în suferință, aducând mângâiere, sfătuind, încurajând, rugându-se pentru cel bolnav și împreună cu el și cu cei ai casei lui și ajutând, după putere, acolo unde este trebuință de ajutor. Integrarea persoanelor aflate în suferință în Sfânta Liturghie, prin pomenirea lor la Proscomidie și prin rostirea cererilor speciale la ecteniile prevăzute de Liturghier și îndemnarea altor credincioși ca să se roage pentru frații lor suferinzi, toate sunt expresii ale lucrării filantropice pe care preotul și-o asumă în comunitatea pe care o slujește. Sfântul Isaac Sirul spune că nimic nu întărește mai mult smerenia noastră decât grija față de cei aflați pe patul de suferință. și pe bună dreptate. Suferința smerește și pe cel aflat pe patul de suferință, și pe cei care-i poartă de grijă. Doctorul care a vegheat îndelung la patul unui suferind și preotul care a cercetat adesea casa și familia unui suferind au putut constata acest fapt. Dacă privim lucrurile în această lumină, înțelegem de ce spitalele au apărut pe lângă mănăstiri.
Doctorul sufletelor și al trupurilor se manifestă prin preoți
Grija față de cei bolnavi are și o componentă liturgică foarte importantă. Doctorul sufletelor și al trupurilor, se manifestă, prin preoți, în Biserică. Această realitate este reflectată chiar de rugăciunile pe care preotul le rostește asupra celor bolnavi: „Harul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel dat sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: pe bolnavi mâinile vă veți pune și bine le va fi, și printr-înșii este dat și nouă nevrednicilor slujitorilor Săi, acest har, prin mine smeritul și nevrednicul preot, să te tămăduiască pe tine fiule de toată boala și neputința sufletească și trupească ce te-a cuprins…”. Pe lângă rugăciunile pe care Biserica le săvârșește pentru alinarea suferințelor celor bolnavi și pentru vindecarea lor, preotul este dator să îndemne pe cel bolnav să-și mărturisească păcatele și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
Asistența liturgică a celor bolnavi și grija pastorală față de ei constituie pentru preot piatră de încercare și reclamă din partea lui pricepere și prudență pastorală, dar și capacități sporite de a se adapta condițiilor speciale în care se află cei suferinzi. De aceea, considerăm că este necesar și folositor pentru păstorii de suflete ai zilelor noastre să facem câteva precizări de ordin practic și pastoral.
Preotul trebuie să-l determine pe cel suferind să îndesească spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine
Mai întâi, se cuvine să precizăm faptul că preotul trebuie să facă eforturi sporite pentru a-l încuraja pe cel aflat în suferință, ca și pe cei din jurul lui, arătând că suferința nu este părăsire din partea lui Dumnezeu, ci un alt mod al prezenței Lui în viața noastră. Așa cum Hristos a înnobilat chipul robului atunci când a luat „chip de rob” (Filipeni 2, 7), tot așa a înnobilat suferința și pe cel care și-o asumă cu credință tare și cu inimă smerită, atunci când a suferit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Acest înțeles înnoit despre suferință este exprimat în grăirea duhovnicească prin expresia: „M-a cercetat Dumnezeu prin suferință”. Adică, așa cum ne cercetează casele prin darurile minunate pe care ni le face, prin bucuriile pe care le avem, prin ploaie mănoasă și belșug la bună vreme, tot așa, uneori, Cel care a suferit pentru noi ne cercetează prin suferință. Comportamentul preotului trebuie să inducă ideea vindecării iminente și, mai ales, speranța că acest lucru se va întâmpla. Un alt aspect care trebuie să-l preocupe pe preot este acela de a determina pe cel suferind să îndesească spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine. Mai mare și mai grea decât suferința trupească este suferința sufletească. Aici trebuie să ținem cont de faptul că situația specială a celui bolnav presupune un comportament adecvat din partea tuturor. Mai cu seamă în cazul suferințelor îndelungate și grele, bolnavului nu i se mai impune pravila postului și a ostenelilor duhovnicești prevăzute de rânduielile bisericești pentru situațiile normale. Însăși suferința este pravilă și osteneală.
Rolul capelelor bisericești din spitale
Cadrul în care preotul spovedește și împărtășește este, de asemeni, unul special. Spitalul, în multe cazuri, nu oferă atmosfera duhovnicească necesară primirii Sfintelor Taine. Capelele din spitale au îmbunătățit substanțial situația în ultima vreme în Biserica noastră. Însă, acolo unde nu este o capelă sau un spațiu special amenajat, preotul trebuie să facă din locul în care oficiază Spovedania și oferă Sfânta Împărtășanie un loc al prezenței lui Dumnezeu. O ordine minimală pe masa plină de medicamente și de alte lucruri necesare asistenței unui bolnav, pe care preotul o să așeze cartea, crucea, epitrahilul, Sfânta Împărtășanie, este absolut necesară. Așezarea unei icoane, pe care preotul o poartă în geanta de serviciu în astfel de situații, un sfeșnic și o lumânare aprinsă vor înduhovnici mult locul în care se află bolnavul și se administrează Sfintele Taine. Îmbunătățirea ritmului spovedaniei și împărtășirii trebuie să evite două extreme: inducerea ideii că sfârșitul celui bolnav este foarte aproape, ceea ce va aduce tulburare și bolnavului și familiei lui, și căderea în rutină.
Preotul prescrie medicamentul, iar Dumnezeu va săvârși renașterea sufletească
Pregătirea cadrului pentru spovedit și împărtășit impune în mod obligatoriu asigurarea confidențialității mărturisirii păcatelor. Pe patul de suferință, de multe ori, sunt mărturisite păcate care au fost tăinuite vreme îndelungată numai dacă preotul a creat cadrul și condițiile optime pentru aceasta. Ca preot misionar de caritate în cadrul spitalului din Bârlad am întâlnit multe cazuri în care pacienții se spovedeau pentru prima dată și după aceea mulți dintre ei se vindecau nu doar trupește, ci și sufletește devenind buni creștini. Pentru bolile pământești există medicamente pământești, iar pentru păcat există leacuri cerești oferite de Domnul Iisus Hristos. Aceste leacuri respectiv puterea de a ierta păcatele au fost încredințate apostolilor, iar mai apoi urmașilor acestora episcopilor și preoților. Preotul consultă sufletul nostru, iar Dumnezeu îl va tămădui; preotul prescrie medicamentul, iar Dumnezeu va săvârși renașterea sufletească.
