Poveste de Crăciun, din copilăria comunistă a capitalistului Ionel Sandu (FOTO)

NOSTALGIE… Răsună colindele în ecoului timpului și vine iar Crăciunul ca în copilărie! Chiar dacă nu mai sunt vremurile de altădată, în care, pe înserate, pe ulițele copleșite de zăpezi înalte părea că însuși Moș Crăciun pășea încet către casele copiilor cuminți, sărbătoarea Nașterii Domnului tot aduce emoție și speranță! Pentru cei care au prins și alte vremuri, nostalgia readuce în suflet poveștile adevărate, din timpurile în care cele mai frumoase bucurii ale copilăriei erau mersul cu uratul, tăiatul porcului, joaca prin nămeți sau micile năstrușnicii care acum par doar candide luminițe, rămase aprinse peste ani. Vasluianul Ionel Sandu, unul dintre filantropii care și-au dedicat o mare din acțiunile sale caritabile susținerii copiilor, a relatat în mediul online un crâmpei din ceea ce a trăit în satul său natal, Albești. Bucuria mersului cu “Jienii” prin sat, năzdrăvăniile din ziua în care părinții tăiau porcul și, de asemenea, amintirile legate de prietenii de-o seamă, au fost ecou cunoscut pentru amintirile multora, pentru care tot ce era simplu, era frumos și senin. A arătat și câteva fotografii vechi, alb-negru, păstrate de atunci, așa cum mulți vasluieni au așezat cu grijă prin cele mai dragi albume. Omul de afaceri Ionel Sandu nu a vrut să se desprindă niciodatată de rădăcinile sale și, ca semn de prețuire a vremurilor de atunci, a reeditat cartea învățătorului din Ablești, D. V. Popa, cel care, în plin război, în anul 1943, a reușit să scoată lucrarea fabuloasă, intitulată “Carte de urete, colinde și cântece de stea”, o adevărată comoară, pentru zestrea spirituală a locului. Citiți mai jos o scurtă relatare despre cum era copilăria în anii comunismului, văzută prin ochii de adult al capitalistului de astăzi, Ionel Sandu.

Vine Crăciunul și vom întâmpina un An Nou. Motive de bucurie, de sărbătoare. Dar, merg pe stradă și văd oameni apăsați de griji, de probleme, de nevoi, cu fețe triste. Pentru mulți dintre noi, sunt sărbători triste.

Iar gândul îmi fuge la copilărie, la momentele minunate ale sărbătorilor de iarnă, din satul meu drag… Nu aveam dulciurile și jucăriile de acum, dar eram fericiți cu ce aveam. Peste tot, în copilărie, de sărbători era o atmosferă frumoasă. Țin minte cum, atunci când tata tăia porcul, abia așteptam să scoată afară beșica porcului, așa îi spuneam noi. Mă rugam s-o scoată mai repede. Mama mă fugărea prin grădină, să aduc crenguțe de dud, cu acestea curăța mațele. Eu, copil, stăteam lângă dânsa, cu cana de apă caldă, și o ajutam să curețe bine de tot mațele. Când tăia porcul, mă rugam: “Hai, scoateți mai repede beșica”. O frecau părinții cu sare și mălai, o puneau în apă cu oțet, să se curețe bine, după care mi-o dădeau și o umflam. Eheiii, ce bucurie pe mine! Toată iarna loveam în beșica de porc, făcută ca un balon și agățată într-un colț al casei, de grindă. Ce fericire! Cum venea 1 decembrie, gata, nu mai stăteam pe acasă. Aveam 13-14 ani și mergeam la fiecare din prieteni să repetăm pentru Jieni. Era lege. Toată luna decembrie repetam pentru spectacolul de final de an, pentru trupa de Jieni ai satului. Seară de seară. 

Poveste despre jumări delicioase, o cană de vin rece și o gheată pierdută

Te duceai prin tot satul, la repetiții. Care te primea, care spunea că are porcul tăiat și oale peste tot și nu ai unde să intri în casă, mai găseam și câte o poartă închisă. Dar, era frumos. Era veselie și bucurie.

Am și o povestioară nostimă. Eram prin clasa a VII-a și am ajuns la un coleg să facem repetiții pentru trupa noastră de Jieni. Părinții săi abia tăiaseră porcul. Mama băiatului a spus că nu avem loc în casă, de oale, lighene cu carne. Colegul meu a spus să mergem în beci, să repetăm acolo. Zis și făcut. Acolo, erau jumări gata făcute, se sleiseră oleacă, butoaie, borcane de tot felul. Colegul spune că scoate o cană de vin din butoi, să bem o gură, să prindem la curaj. Dintr-un butoi, a scos o căpățână de varză murată, iar alături de butoaie erau jumările. La început ne-a fost mai greu, să bem vinul acela rece, dar am tot prins la curaj și ne-am cam amețit, cu vin bun și rece, varză murată și jumări sleite. Ce bun a fost! Pe la miezul nopții, am zis să plecăm acasă. Când am ieșit din beci, afară erau troiene, ningea de rupea. Am ajuns acasă cu o singură gheată, vă dați seama ce troiene erau pe drum. Ud și înfrigurat, m-am băgat la sobă și am adormit. Când m-am trezit, mi-era rușine de mama. Cum să-i spun că mi-am pierdut o gheată în troiene, de vesel ce eram? Am purtat ghetele mai vechi, nu am scos un cuvânt. Uite-așa, am făcut sărbătorile cu ghetele pe care le purtam cu un an înainte, mi-erau cam mici, dar nu m-am plâns.

“Ce vremuri frumoase! Vremuri de poveste. Chiar dacă ne lipseau multe, eram mai fericiți, mai senini, mai bucuroși”

Pentru mine, cea mai frumoasă și mai mare sărbătoare a copilăriei era Sfântul Vasile. Plecam la urat prin sat, dar aveam propria strategie. Chiar dacă străbăteam satul meu drag la celălalt capăt, începeam urăturile la un om care știam că-mi poartă noroc. De la el începeam să colind prin sat cu urăturile, știam că o să-mi meargă bine. Băteam ulițele până seara târziu. Unele porți erau închise, altele erau deschise și primeam câte un bănuț, în alte părți colăcei și fructe. Înfrigurat și ud de la zăpadă, ajungeam seara acasă și mă puneam lângă sobă, să număr bănuții pe care-i făcusem cu uratul, cu gândul la viitorul an, de Sfântul Vasile, când aveam să ies din nou la urat. Ce vremuri frumoase! Vremuri de poveste. Chiar dacă ne lipseau multe, eram mai fericiți, mai senini, mai bucuroși. Am totuși speranța că, într-o zi, vom înțelege cu toții că ne trebuie atât de puțin, pentru a fi fericiți. În prag de Sărbători și de An Nou, vă doresc multă sănătate și bucurii alături de cei dragi, iar bunul Dumnezeu să vă ocrotească și să vă păzească de rele. Sărbători Fericite!